Manuscrisele de muzică bizantină. Muntele Athos
Catalog descriptiv al manuscriselor de muzică bizantină păstrate în bibliotecile mănăstirilor și schiturilor din Muntele Athos
(vol. I, Atena, 1975)
alcătuit de Grigorios Stathis
traducere din limba greacă de Adrian Sîrbu[1]
Introducere
- Speciile și genurile din componistica (melopia bizantină)
- O împărțire a genurilor componisticii bizantine în trei categorii mari
- Genul stihiraricare următoarele categorii fundamentale:
- Genul stihiraric vechi (Στιχηραρηκονπαλαιóν) – acest gen se referă la vechile stihiri (sec. XII-XVI) precum și la stihirile noi înfrumusețate (νέοςκαλλωπισμóς) ale lui Gheorghe Prasinos, Hrisaf cel Tânăr, Gherman Neon Patron, Balasie Iereul, Cozma Macedonul, Ioan Protopsaltul, Iacov Protopsaltul, Hurmuz Hartofilax (Doxastarul pentru stihoavne).
- Genul stihiraric nou, pe larg – reprezentative sunt Anastasimatarul și Doxastarul lui Petru Peloponisie.
- Genul stihiraric nou, pe scurt. Reprezentativ este considerat Anastasimatarul pe scurt a lui Petru Peloponisie. Melodiile în genul irmologic pe scurt a lui Petru Vizantie sunt foarte asemănătoare cu melodiile acestui Anastasimatar mai devreme precizat.
- Genul irmologic și subîmpărțirile acestuia:
- Genul irmologic pe larg. Reprezentativ este Irmologhionul pe larg a lui Petru Lampadarie (Peloponisie), Irmologhionul lui Balasie Iereul și Irmologhionul lui Cozma Macedonul.
- Genul irmologic pe scurt. Reprezentativ este considerat Irmologhionul lui Petru Vizantie și mai tîrziu revizuit, în varianta lui Ioan Lampadarie.
- Genul irmologic calofonic. Acest nou gen este reprezentat de irmoasele compuse în stil calofonic și care se găsesc în colecția alcătuită de Grigorie Protopsaltul.
- Genul papadic are următoarele subîmpărțiri:
- Genul papadic reprezentat de melosulasmaticoanelor, aliluiarilor, heruvicelor, chinonicelor, dar și anixandariilor, kekragariilor, Fericit bărbatul, polihronioanelor, polieleelor, antifoanelor și psalmului 118.
- Genul Papadic reprezentat de melosul C și Oikimatarului.
- Genul papadic reprezentat de melosul Matimatarului, colecție ce conține matime, adică anagramatisme ale stihirilor, theotokariilor și troparelor de umilință. De asemenea, stihurile calofonice de la Fericit bărbaatul, al polieleelor și al psalmului 118, aparțin aceleiași subcategorii.
- Genul papadic reprezentat de melosul Cratimatarului.
În manuscrisele de muzică bizantină se pot observa în mod clar diferite genuri compoziționale, iar numele acestor genuri de obicei provin de la conținutul textului liturgic al acestor cântări. Prin urmare, genurile sunt studiate și în cadrul științei numite imnologie. Din punct de vedere strict muzical, ele au o importanță fundamentală, pentru că arată diferitele utilizări ale melodiilor și, în același timp, varietatea de forme muzicale din componistica bizantină. Despre această varietate de forme din arta psaltică ne vorbește, dintre cei vechi, și Manuil Lampadarul Ducas Hrisaf: „Nu cumva să creadă cineva, că utilizarea psaltichiei este ușoară, ci ea este complexă și cu multe fețe. Și astfel există o diferență mare între cântarea stihirilor și a cratimelor, a troparelor de umilință și a megalinariilor, a icoaselor ș.a.m.d. Alta este așadar întrebuințarea unei stihiri și alta a unui tropar de umilință, alta a unei cratime și alta a unei megalinarii, și a icoaselor alta, și alta a heruvicului și a aliluiariilor alta […]”[2]
În acest fragment se afirmă de asemenea și faptul că imitarea dascălilor din vechime de către cei mai noi, în ceea ce privește componistica, este considerată meritoasă. Într-adevăr, așa este, deoarece „ acest lucru foarte mult a condus la păstrarea până la zilele noastre a diferenței dintre cântări și genuri în arta psaltică”, după cum afirmă Hrisant[3]
Despre diferitele genuri de cântări, Hrisant, în Marele Teoreticon, are următoarea împărțire a speciilor de cântări din arta psaltică: „anixandarii, kekragarii, slave, stihiri, polihronioane, tropare, tropare la sărbători (apolitikia n.n.), anastasime, sedelne, ipacoi, antifoane, polielee, pasapnoarii, canoane, cântări (la canoane n.n.), irmoase, catavasii, condace, icoase, megalinarii, exapostilarii (luminânde n.n.), laude, prosomii, idiomele, dogmatice (eotinale n.n.), doxologii, asmaticoane, matime, tipicale (obednița n.n.), fericiri, intrânde, trisaghioane, aliluiarii, heruvice, chinonice, cratime, irmoase calofonice ș.a.” (§ 401, Θεωρητικόν Μέγα της Μουσικής).
Termenii de „anagramatisme, anapodisme sau picioare (metrice)” nu sunt menționate de către Hrisant și ele se subînțeleg în termenul de „matime”; de asemenea, nu sunt menționați și alți termeni care totuși îi regăsim în manuscrisele studiate. Hrisant structurează speciile de cântări menționate mai sus în patru genuri melodice, spunând: „Aceste specii ale psalmodiei fac trimitere la cele patru genuri melodice, și anume: stihiraricul vechi, stihiraricul nou, papadicul și irmologicul” (§401, p.179). […]
- Categoriile de manuscrise muzicale
- Stihiri idiomele la toate sărbătorile din mineie, începând de la 1 septembrie, începutul Indictionului, și până la 31 august;
- Stihiri idiomele și stihiri prosomii ale Triodului;
- Stihiri idiomele ale Penticostarului;
- Stihiri anastasime ale Anastasimatarului (Octoihului);
- Stihirile lui Anatolie și dogmaticile κατ’αλφάβητονale sfântului Ioan Damaschin;
- Cele 11 Voscresne ale împăratului Leon cel Înțelept;
- Alte dogmatici theotokarii (ale Născătoarei);
- Stihiri stavrotheotokarii (ale Crucii și Născătoarei), atribuite lui Leon cel Înțelept;
- Antifoanele celor opt glasuri;
- Posibile stihiri dedicate unor sărbători locale sau unor sfinți din mănăstirea sau din zona de unde provine manuscrisul.
Specia fiecărui manuscris în parte poate fi deslușită din titlul manuscrisului, din descrierile din începutul acestuia, sau pe parcursul acestuia. De cele mai multe ori aceste informații sunt un argument foarte clar pentru catalogarea manuscrisului într-o categorie sau alta. Însă, în cazul în care titlul dat de copist nu corespunde conținutului, atunci se vor analiza cântările ce sunt cuprinse în manuscris și în funcție de ele, acesta va fi atribuit unei categorii sau alteia. Aceste categorii de codice urmează întocmai denumirilor genurilor compoziționale prezentate mai devreme.
Stihirarul. Conținutul cel mai întîlnit al unui stihirar din perioada sec. XII-XVI este:
Cu toate acestea, cea mai obișnuită situație este cea în care Stihirarul conține doar stihiri idiomele la sărbătorile de peste an, din mineie, Triod și Penticostar. În tradiția manuscriselor găsim un număr suficient de mare de stihirare care conțin doar stihiri idiomele pentru sărbătorile mineielor. Acest lucru se întâmplă începând cu sec. XVII. De la jumătatea sec. al XVII-lea avem ipostaza demnă de luat în seamă a înfrumusețării (καλλωπισμóς) cântărilor Vechiului Stihirar, înfrumusețări realizate de către Georgios Prasinos, Hrisaf cel Tânăr, Gherman Neon Patron. Începând cu această perioadă se observă o împărțire din ce în ce mai deasă a conținutului Stihirarului și astfel, conturarea unei noi tradiții, a separării colecției Stihirarului pe diferite categorii de manuscrise.
Prima dintre ele este Triodul-Penticostar. Acest gen de manuscris conține stihiri idiomele ale triodului și a penticostarului, este însă destul de întâlnită și situația în care Triodul apare separat de Penticostar. Trebuie să se noteze aici și faptul că, în cadrul Triodului, în afară de stihirile idiomele ale Săptămânii Patimilor, se întâlnesc câteodată canoanele cu cele trei cântări, celelalte canoane ale slujbelor; de asemenea, aproape de fiecare dată, întâlnim în plus cele douăsprezece stihiri idiomele de la ceasurile împărătești ale Patimilor.
A doua colecție de cărți ce provine din vechiul stihirar este Doxastarul (Doxasticarul):
Conține doar slavele idiomele și ale Născătoarei (theotokarii) din Stihirarul sărbătorilor mineielor, Triodului și Penticostarului, adică acele stihiri idiomele care sunt precedate de așa-zisa doxologie mică (Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh… Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin). Acest gen de slave se găsesc la sfârșitul stihirilor Vecerniei, la Litie, la Stihoavnă și la laudele sărbătorilor.
A treia categorie ca o variantă derivată a Doxastarului, este Doxastarul Stihoavnei.
În timpul sec. XIX, slavele la Stihoavnă au fost adunate într-un manuscris cu scopul de a completa Doxastarul lui Iacov Protopsaltul și, astfel, a luat naștere așa-numitul Doxastar al Stihoavnei.
Altă colecție este Antologhionul Stihirarului. Această denumire a fost dată de codicografi ca o colecție evident separată. Codicele este în sursa lui originală un Doxastar în care, în afară de slujbele marilor sfinți, ale Născătoarei și ale praznicelor împărătești, mai conține și alte stihiri idiomele ale acestor sărbători.
O altă colecție este Antologia Stihirarului. Și în acest caz, această denumire a fost dată de către codicografi. Acest gen de manuscris conține în general stihiri idiomele împreună cu slavele praznicelor împărătești, ale Născătoarei și ale sfinților mai mari, cu doxologie. Aproape în toate cazurile găsim în această colecție adăugate și cântările integrale din Triod și Penticostar.
O altă colecție se numește Cântări alese din Stihirar sau ale cântării stihirarice. Această colecție este mai nouă și a apărut pe la sfârșitul sec.XVIII și prima jumătate a sec.XIX. Titlul este dat, de asemenea, de codicografi. Conține Ceasurile Împărătești (fie cele din Stihirarul lui Hrisaf cel Tânăr fie cele din Stihirarul lui Gherman Neon Patron fie cele din Doxastarul lui Iacov Protopsaltul), cele opt sau cele șaisprezece dogmatice în cinstea Născătoarei din Anastasimatar, cele unsprezece voscresne (fie cele vechi, fie cele ale lui Iacov Protopsaltul), cântări pe cele opt glasuri sau altele numite stihiri idiomele. Câteodată conține și stihiri idiomele ale lui Niptiros și ale antifoanelor din Joia Mare.
Ceasurile Împărătești. Stihirile idiomele ce se cântă la Ceasurile Împărătești dinaintea sărbătorilor Nașterii Domnului, a Bobotezei și din Sâmbăta Mare pot constitui, uneori, un manuscris de sine stătător.
Ultima colecție care își trage originea din Stihirar este Anastasimatarul. Acest gen de manuscris cu circulație foarte mare începând cu sec. XVII, conține stihirile idiomele ale Învierii pe fiecare glas și ale lui Anatolie, din Octoih sau din Octoihul Mare. De obicei, în manuscris întâlnim pentru fiecare glas adăugate și kekragariile corespunzătoare. Câteodată, însă, șirul integral de kekragarii se găsește pus la începutul manuscrisului. Se întâlnește de multe ori și situația în care, de la începutul Anastasimatarului se adaugă și textul aferent obișnuitei proteorii sau propedii a artei psaltice și care se întinde, de obicei pe maxim opt file. La sfârșitul manuscrisului, aproape în fiecare caz, întâlnim cele unsprezece voscresne. Când însă există și alt conținut muzical, mai restrâns sau mai dezvoltat, în afară de cel al Anastasimatarului, avem de-a face cu un manuscris mixt, de genul Anastasimatar- Antologie, dar nu de puține ori întâlnim și situația inversă, adică Antologie-Anastasimatar.
Irmologhionul. Colecția Irmologhionului cuprinde la bază irmoasele canoanelor sistematizate în ordinea cântărilor și a glasurilor. Întâlnim canoanele Învierii, ale praznicilor împărătești și ale Maicii Domnului precum și ale sărbătorilor marilor sfinți. Atunci când găsim canoanele complete (caz întâlnit în special în irmologhioanele din sec. X-XIII), de obicei, doar irmosul este melodizat. În afară de acest repertoriu clasic al Irmologhionului, mai întâlnim și πρόλογοι, adică irmoasele după modelul cărora se cântă troparele asemănânde și care se pot împărți în sedelne și stihiri pe glasuri, luminânde, antifoane, tropare la Stihoavnă și condace. Această unitate de tropare, atunci când se găsește separat, alcătuiește un codice de sine stătător ce poartă denumirea de Προλογάριον. […]
Așa cum s-a menționat mai devreme, începând cu sec. al XVI-lea, apar irmologhioane alcătuite de diferiți compozitori. În aceste cazuri, este necesară menționarea în titlu și a numelui compozitorului, așa cum este cazul Irmologhionului lui Balasie Iereul sau al Irmologhionului grabnic al lui Petru Vizantie.
Irmologhionul calofonicon. Cântările irmologice în stil calofonic reprezintă creații ale sec. XVII (în special a doua jumătate a acestuia spre începutul sec. al XVIII). Irmoasele calofonice constituie o colecție de sine stătătoare și o unitate aparte de cântări ce se găsesc de obicei la sfârșitul papadichiilor sau al altor antologii ale secolelor XVII și XVIII. Ca o colecție aparte, Irmologhionul calofonicon începe să apară, în cazuri sporadice, pe la sfârșitul sec. al XVIII, iar mai des din prima jumătate a sec. al XIX, din moment ce și Grigorie Lampadarul (și mai târziu Protopsaltul) a realizat o colecție de irmoase calofonice pe care le-a exighisit mai apoi în notația analitică a Noii Metode. Irmologhionul calofonicon conține irmoase calofonice sistematizate pe glasuri aparținând diferiților compozitori, iar la sfârșitul acestora este adăugat un rând de cratime pe glasuri, introduse cu scopul de a fi cântate la sfârșitul irmoaselor calofonice și completând, în acest fel, structura formală a cântărilor.
Akoloutharion. Această denumire a fost atribuită pentru prima dată special pentru scopul colecției. Această categorie denumește un număr redus de manuscrise ce conțin în unanimitate tot ceea ce se cântă la slujbele principalelor sărbători din mineie, Triod și Penticostar. […]Toate aceste cântări sunt repartizate în funcție de sarbătoare. Dificultatea cu privire la aceste manuscrise o reprezintă sistematizarea corectă a compozițiilor în funcție de autori, pentru că, de regulă, acest repertoriu apare ca anonim.
Papadichia. Această colecție reprezintă cartea de bază a artei psaltice, în general, și în special a cântărilor în genul papadic. În această carte sunt cuprinse cântările papadice care se cântă la Vecernie, Utrenie si Sfânta Liturghie precum și alte cântări de la alte slujbe (psalmul 118, de exemplu), sau ierurgii. Alcătuirea colecției Papadichiei în forma în care s-a transmis reprezintă o creație de la sfârșitul sec. XIII și începutul sec XIV. Cel mai vechi codice datat sub această formă este manuscrisul 2458 de la Biblioteca Națională a Atenei care a fost alcătuit cel mai probabil de către maistorul Ioan Cucuzel și scris în anul 1336. Titlul prezent în manuscris la inceputul Vecerniei Mari (f.11r), asa cum se găsește și în alte manuscrise din aceeași categorie din sec. XIV și XV este: „slujbe alcătuite de către maistorul domn Ioan Cucuzel, începând cu Vecernia Mare și terminând cu adăugiri la Sfânta Liturghie”.
Mai explicit, speciile de cântări în genul papadic ce sunt cuprinse în colecția numită Papadichie sunt cele care au fost menționate mai sus în categoriile de la a la d (în cadrul genului papadic)[4]. În mod obligatoriu, însă, papadichiile conțin la început o cuprinzătoare proteorie a artei psaltice reprezentând o colecție cât mai cuprinzătoare posibil a așa numitelor „metode” aparținând diferiților dascăli pentru predarea și explicarea diverselor teme ale muzicii psaltice, cu adăugiri din scrierile teoreticienilor celor mai cunoscuți. La această proteorie întâlnim deasemenea reprezentări de tabele sau ale instrumentului kanun, ale roții și ale copacului, ca metode pentru paralaghie, ale așa numitei „paralaghii complexe a Maistorului Ioan Cucuzel, ale „preaînțeleptei paralaghii a iereului Ioannis Plousiadinos” ș.a. Către sfârșitul Papadichiei întâlnim acele matimi extrase din Matimatar ce reprezintă anagramatisme de obicei ale stihirilor precum și specia matimelor de umilință, dintre care multe au texte compuse din versuri de câte 15 silabe. În cuprinsul papadichiilor din sec. XVIII, la sfârșitul acestora, întâlnim și specia irmoaselor calofonice. Printre aceste papadichii mai noi, mai cuprinzătoare, aparținând sec. al XVIII-lea, reprezentativ este manuscrisul Xiropotamou 307 care a fost scris la anii 1767 și 1770 de către Anastasios Vaia din Mesolonghi. Acesta face o descriere detaliată a manuscrisului pentru a-l folosi ca bază și instrument de referință în compararea manuscriselor precedente sau ulterioare având conținut asemănător. În cazul papadichiilor mai noi sau mai vechi, observăm de obicei intenția scriitorilor mai râvnitori de a consemna orice mărturii ale diferitelor tradiții.
Cântările papadice cuprinse în colecția Papadichiei, în ceea ce privește formele muzicale utilizate (Style, Stilart) precum și tehnicile componistice, își trag originea din repertoriul a două manuscrise, două genuri de colecții diferite, maivechile Psalticon și Asmaticon.
Psalticonul. Acest manuscris (începând cu sfârșitul sec. al XII-lea) cuprinde prochimenele dinaintea lecturării apostolului, prochimenele Vecerniei, prochimenele cele mari, stihologia Vecerniei celei Mari de la Nașterea Domnului și Botezul Domnului, aliluiariile, ipacoi-urile din Octoih și de peste tot anul bisericesc, precum și cea mai mare parte a colecției de condace. Din această pricină, Psalticonul reprezintă, în principal, cartea utilizată de către cântăreții soliști („καλοφωνάρηδες” sau „μονοφωνάρηδες”).
Asmaticonul. Această colecție a fost caracterizată de către muzicologi ca având un repertoriu dedicat corului în special și format din cântări ce reprezintă completări în finalul melodiilor din Psalticon. Conținutul Asmaticonului este apoximativ identic cu cel al Psalticonului. Diferența dintre cele două colecții constă doar în melodiile diferite sau în forma muzicală diferită la nivelul compozițiilor (Stilart).
Antologia. Cea mai sintetică formă a conținutului unei papadichii se găsește de obicei în binecunoscutele antologii ale cântărilor papadice. Dimensiunile scurte ale conținutului sunt cauzate de expunerea cât se poate de scurtă a proteoriei, de numărul mic sau chiar de lipsa totală a matimelor, sau a irmoaselor calofonice și de umilință și, întotdeauna, de conținutul mai succint de cântări papadice. Desigur, deosebirea dintre Papadichie și Antologie nu reprezintă o sarcină ușoară și necesită întotdeauna o cerecetare amănunțită a conținutului. Câteodată, aceste antologii poartă numele de Papadichie, denumire acordată chiar de scriitorul însuși, însă codicologii trebuie să semnaleze și să corecteze aceste inadvertențe.
Antologia, atunci când este completă, conține proteoria, cântări la Vecernie, Utrenie și Liturghie. Adeseori întâlnim și cazuri de antologii de tip Vecernier-Utrenier sau Utrenier–Liturghier, sau doar Liturghier, cu sau fără proteorie adăugate la început. Anastasimatarul lui Hrisaf cel Tânăr sau a lui Petru Peloponisie după caz, reprezintă un conținut frecvent întâlnit în cazul antologiilor. Rareori vom întâlni doar Utrenia sau doar Vecernia, din pricina conținutului de dimensiuni reduse. Cu toate acestea, la începutul sec. al XVIII și în primul sfert al sec.XIX întâlnim cazuri în care cântările de la Vecernia Mare constituie un codice de sine stătător, însă în notație mediobizantină exegetică sau în cea actuală a Noii Metode. Notația exegetică sau cea actuală, analitică, dublează cel puțin dimensiunile acestui conținut. Manuscrisul, în aceste cazuri, poate fi caracterizat Colecție de exighisiri (ale Vecerniei).
Condacarul sau Oikimatarul. Aceste colecții conțin condacele, cuculioanele sau primele icoase (însă de obicei doar cuculionul) cântărilor de la sărbători, compuse pe larg după modelul anagramatismelor sau al matimelor. Melodiile acestor cântări reprezintă o culminație a calofoniei, un stadiu mai avansat de componistică aplicat pe melodiile genului Psalticonului. Dintre icoase, întâlnim de obicei selecții din Imnul Acatist.
Imnul Acatist. Imnul Acatist integral, adică cele 24 de icoase puse pe note de către diferiți compozitori, reprezintă un exemplu de codice de sine stătător totuși; de cele mai multe ori întâlnim manuscrise cu Imnul Acatist compus de către Ioannis Kladas Lampadarul.
Matimatarul sau Stihirarul calofonic. Acest manuscris conține stihirile „calofonice” și „anagramatismele”[5] acestora (ce se mai numesc și „matime”), din toate sărbătorile din Minei, începând cu 1 septemprie pînă la 31 august, din duminicile Triodului, din saptămâna Patimilor și din duminicile și sărbătorile Penticostarului, până la duminica Tuturor Sfinților (cateodată cu extensie până în duminica următoare, când se face pomenirea Sfinților Părinți din Muntele Athos). Pe lângă acestea, mai sunt conținute în aceeași colecție matimile închinate Maicii Domnului și anagramatismele acestora (organizate de obicei pe glasuri), matimile de umilință la slujbele pentru cei adormiti precum și cele ale Crucii și Născătoarei (σταυροθεοτοκία). Există puține situații în care la sfârșitul Matimatarului se găsește o selecție de cratime și mai rar întâlnim cazul în care apar (întotdeauna, însă, la final) matimile psalmice, adică stihuri calofonice extrase din cântarea „Fericit bărbatul” și din polieleele ce aparțin Papadichiei. În cazul matimatarelor de sec. XVII-XVIII, există situații în care înaintea matimelor către Născătoarea apar polihronioane către patriahi și ierarhi, precum și către autorități laice în special din Moldova. Aceste polihronioane se regăsec și în colecția Papadichiei și Antologiei din sec. XVII și XVIII, la sfârșitul Utreniei. Cateodată, gruparea de cântări închinate Maicii Domnului (θεοτοκία) este asezată la începutul Matimatarului.
Antologhionul Matimatarului. Codicele reprezintă o colecție paralelă cu Antologhionul Stihirarului în care găsim selecții din cele mai frumoase matimi la sărbătorile mari, o colecție succintă de cântări la Maica Domnului pe glasuri și cele mai cunoscute și mai răspândite matimi de umilință. Mai rar întâlnim cazul în care manuscrisul este alcătuit doar din matime către Maica Domnului, organizate pe glasuri. Un astfel de manuscris sau un astfel de tip de repertoriu poate primi și denumirea de Theotokarion, fără însă a fi confundat cu binecunoscutul Theotokarion ce conține canoanele pe glasuri către Maica Domnului.
Kratimatarul. Reprezintă colecția muzicală ce conține întotdeauna „cratimele” din repertoriul bizantin, organizate întotdeauna pe glasuri. „Cratima” reprezintă o compoziție muzicală având ca element distinctiv silabele fără sens ce stau în locul textului imnografic. De obicei, aceste silabe sunt: anane, anena, tototo, tororon, tititi, tiriiri, errere, terere, tetete, terirem. În funcție de silabele folosite, cratimele primesc denumiri precum νενανίσματα, τερετίσματα, τερετισμός. Termenul de „cratimă” este convențional și sugerează faptul că interpunerea acestor cratime „susține” (de la verbul grecesc „κρατώ”) cântarea, prelungind astfel durata slujbelor. În Cratimatarile vechi întâlnim multe cratime, având diferite denumiri precum αηδών, ψαλτίρα, κιννύρα, σύριγξ, εθνικόν, περσικόν, εμπαχούμ, ναγμές, τροχός (roată), ροδακινάτον, του βασιλέως (al împăratului), παπαδοπούλα etc.
Άπαντα (Integrala) lui Petru Berechet. În tradiția manuscriselor muzicale bizantine nu avem nici un codice care să conțină, fără alte inserții, opera integrală a vreunui compozitor din perioada bizantină sau metabizantină. Singura excepție o reprezintă integrala operelor lui Petru Berechet (Άπαντα Πέτρου Μπερεκέτη), colecție întâlnită începând cu a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, având o răspândire destul de mare. Pe muchia acestor manuscrise găsim scris cuvântul Μπερεκέτης.
În afară de aceste manuscrise muzicale de bază, mai întâlnim și alte genuri de manuscrise, creații mai noi:
Antologia Engolpios sau Engolpion („la piept”, „de buzunar”). Reprezintă un codice de dimensiuni mici însă suficient de gros și care conține cele mai uzitate cântări necesare pentru săvârșirea slujbelor Vecerniei, Utreniei și Liturghiei. Aceasta nu reprezintă o regulă. De multe ori întâlnim antologii engolpioane unde se observă preferința copistului sau a psaltului pentru o cântare sau alta.
Φυλλάδα (Broșură). Conține de obicei slujba asmatică a unui sfânt sau a unui hram și fie se află în formă completă, fie conține troparele fiecărei strane, separat. Acest gen de manuscris are de obicei dimensiuni mai mari, însă un număr redus de file.
Caietul de obicei reprezintă manuscrisul cu un număr redus de file și care conține cântări de sine stătătoare sau diferite exerciții muzicale, sau însemnări, de cele mai multe ori scrise mai în grabă sau incomplet.
Theoreticonul. Această denumire este datăîn general genului de scrieri teoretice atunci când ele alcătuiesc un manuscris de sine stătător. Este mai de dorit ca aceste scrieri să fie numite cu titlul complet, dat de cel care le-a scris. Menționăm câteva din scrierile de bază ale principalilor teoreticieni: Εισαγωγή εις το θεωρητικόν και πρακτικόν της εκκλησιαστικής μουσικής de Hrisant de Madyt, unul din cei trei dascăli ai Noii Metode; Μουσική Τέχνη της κοινής παραδόσεως και τεχνολογίας de Apostolos Konstas Chios; Του οσίου πατρός ημών Ιωάννου του Δαμασκηνού, Ερωταποκρίσεις της Παπαδικής Τέχνης, περί σημαδίωνμ και τόνων και φωνών, και πνευμάτων (lucrare ce poartă altă semnătură). Pentru alcătuirea unei colecții necomplete de scrieri teoretice putem menționa și alte lucrări ale unor scriitori sau anonime de dimensiuni reduse sau mai mari, precum cea a lui Gabriel Ieromonahul, Manuil Hrisaf Lampadarul, Pahomie Rousanou ș.a.
Începând cu sec. al XIX-lea, apar manuscrise ce reprezintă de obicei copii ale lucrărilor muzicale consacrate și care primesc nume în funcție de editor. În aceste cazuri trebuie să se analizeze cu exactitate conținutul codicelor. Colecțiile de cântări laice, manuscrise sau tipărituri au rămas cunoscute după denumirile primite: Ευτέρπη, Πανδώρα, Τερψιχόρη, Αρμονία ș.a
[1] Tehnoredactare: Monahia Teoctista (Irina Cușnir).
[2] Manuil Hrisaf, ΠερίτωνενθεωρουμένωντηΨαλτικήΤέχνηκαιωνφρονούσικακώςτινεςπερίαυτών, ms. Iviron 1120 (autograph Manuil Hrisaf, anul 1458), f. 12r și următoarele.
[3]Hrisant de Madyt, ΘεωρητικόνΜέγατηςΜουσικής, Τrieste, 1832, p. 178, paragraful 400.
[4] Vezi Genul Papadic, cap. 2
[5] „Anagramatismul” și „anapodismul” sunt doi termeni care se întâlnesc în cazul Stihirarului Calofonicon numit, mai obișnuit, și Matimatar și care denumesc tehnica de combinație/inversare a picioarelor metrice sau a unităților ritmice, sau a frazelor textului poetic în general (de obicei, versuri din psalmi, stihiri, condace sau alte tropare) cu scopul de a mări dimensiunile acestuia și pentru a răspunde mai bine expresivității melodiei. […] Începând cu sec. al XV-lea, anagramatismele acestea și în general cântările aparținând acestei specii a componisticii bizantine primesc denumirea de matimi și se găsesc grupate în colecția numită Matimatar. Aceste cântări se caracterizează, de obicei, printr-un grad ridicat de dificultate, având un scop didactic. […]
