Cu ocazia sărbătorii Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, hramul bisericii mari a Schitului românesc Lacu din Muntele Athos (Grecia), membrii corului Byzantion au avut bucuria de a da răspunsurile la strana dreaptă, în limba greacă.
Invitația venită din partea părinților schitului reprezintă pentru membrii „Byzantion” pe de o parte o onoare, o șansă de a trăi experiența cântării în una din stranele athonite dar și o piatră de încercare în redarea cât mai autentică a ifosului psaltic, filtrat prin duhul rugăciunii.
Pentru membrii Byzantion, participarea la o priveghere în Sfântul Munte Athos este, fără îndoială, cel mai important eveniment muzical-liturgic al anului, o reconectare directă și intensă cu locul unde s-a păstrat cel mai fidel tradiția orală în cântul bizantin, unde viețuiesc psalți de referință, urmași direcți ai generației de dascăli pentru care autenticitatea interpretării în arta psaltică este direct condiționată de actul smereniei și al rugăciunii.
Această componentă generatoare, rugăciunea, este la rândul ei manifestată în și prin tradiție, înțeleasă ca o continuă păstrare și perpetuare a valorilor, învățăturilor, rituarurilor și, ca efect, a percepțiilor și trăirilor lăsate de sfinții acestor locuri.
Bine situată în aceste coordonate ale rugăciunii în tradiție, cântarea psaltică ajunge, inevitabil, să fie caracterizată de elemente ce evită, sub orice formă, spectaculosul, teatralul, ostentația dar nu și fastul, sărbătorescul ce sunt îmbinate cu sobrietatea, simplitatea, echilibrul, discreția.
Se ajunge , astfel, la conturarea unui ifos athonit generator de ethos psaltic filtrat și infuzat de duhul athonit. Slujbele sunt caracterizate de ritmul dinamic în contrast dar și în echilibru cu tihna și atemporalul așezărilor izolate de vacarm. Cântarea este comună, glasurile sunt mărețe, scoțând „în evidență” monodia firavă a vreunui monah bătrân care așează cu putere și în tăcere aprenta duhului în scurta sa rugăciune melodioasă.
Liturghii grabnice în miez de noapte, în șoapta unui glas ostenit sau privegheri de 14 ore în bucuria unui hram ce cheamă în sunet de toacă și clopote pustnicii de prin stânci, toate sunt ipostaze ale vorbirii cu Dumnezeu în duhul și ifosul neschimbate de veacuri, nici de mode, curente, stiluri sau preferințe. În Athos, nimeni și nimic nu este mai mare decât predania Sfinților, nimic nu este mai urgent decât rugăciunea. Acestea imprimă stilul autentic al cântării psaltice, grabnică și largă deopotrivă, însă cu tihnă și cu luare aminte.
Adrian SÎRBU